SANCTUARUL

Dumnezeu Fiul cel veşnic S-a întrupat în Isus Hristos. Prin El
au fost create toate lucrurile, prin El se descoperă caracterul lui
Dumnezeu, se aduce la îndeplinire mîntuirea neamului omenesc şi
lumea este judecată. De-a pururi Dumnezeu adevărat, El a devenit, de
asemenea, om adevărat, Isus Hristos. El a fost conceput de Duhul Sfînt
şi născut din fecioara Maria. El a trăit şi a fost ispitit ca orice fiinţă
omenească, dar a exemplificat în viaţa Lui, în mod desăvîrşit,
neprihănirea şi iubirea lui Dumnezeu. Prin minunile Sale, El a
manifestat puterea lui Dumnezeu şi a fost recunoscut ca fiind Mesia,
Cel Făgăduit de Dumnezeu. De bună voie, El a suferit şi a murit pe
cruce pentru păcatele noastre şi în locul nostru, şi a fost înviat din
morţi, S-a înălţat la cer, ca să slujească în Sanctuarul ceresc în favoarea
noastră. El va veni iarăşi în slavă pentru a aduce eliberarea finală
poporului Său şi restatornicirea tuturor lucrurilor.

Cu cinci veacuri mai înainte, prin Daniel, Dumnezeu a profetizat timpul
exact al începutului lucrării lui Hristos, cum şi timpul morţii Sale. 1
Spre încheierea celor şaptezeci de ani ai captivităţii lui Israel în Babilon,
Dumnezeu i-a spus lui Daniel că a stabilit pentru poporul iudeu şi pentru
Ierusalim o perioadă de probă de şaptezeci de săptămîni.
În acest timp, prin pocăinţă şi pregătindu-se pentru venirea lui Mesia,
naţiunea iudaică avea să îndeplinească planul lui Dumnezeu cu ei.
Daniel a scris, de asemenea, despre „ispăşirea nelegiuirii” pînă la aducerea
„neprihănirii veşnice”, ca marcînd această perioadă. Aceste acţiuni mesianice
arătau că Mîntuitorul va veni în limitele acestei perioade (Dan. 9, 24).
Profeţia lui Daniel arată că venirea lui Mesia urmează să aibă loc după
„şapte săptămîni” plus „şaizeci şi două de săptămîni” sau un total de şaizeci şi
nouă de săptămîni de la „darea poruncii de rezidire a Ierusalimului” (Dan. 9, 25).
După şaizeci şi nouă de săptămîni, Mesia (Unsul) „va fi stîrpit şi nu va avea
nimic” (Dan. 9, 26) – o referire la moartea Sa ispăşitoare. El avea să moară în
mijlocul celei de a şaptezecea săptămîni, cînd va face „să înceteze jertfa şi darul
de mîncare” (Dan. 9, 27).
Cheia înţelegerii timpului profetic se află în principiul biblic că o zi în timpul
profetic este echivalentă cu un an solar literal (Num. 14, 34; Ezech. 4, 6). 2 În
armonie cu acest principiu an-zi, cele 70 de săptămîni (sau 490 de zile profetice)
reprezintă 490 de ani literali.
Daniel declară că această perioadă avea să înceapă cu „darea poruncii
pentru rezidirea Ierusalimului” (Dan. 9, 25). Acest decret, care dădea o deplină
autonomie iudeilor, a fost emis în cel de-al şaptelea an al împăratului persan
Artaxerxe şi a devenit activ în toamna anului 457 î. Hr. (Ezra 7, 8. 12-26; 9, 9). 3 În
conformitate cu profeţia, după 483 de ani (69 de săptămîni profetice) de la decret,
Mesia Cîrmuitorul avea să vină. Patru sute optzeci şi trei de ani, începînd din 457
î. Hr. , ne duc pînă în toamna anului 27 d. Hr. , cînd Domnul Isus a fost botezat şi
a început activitatea Sa publică. 4 Acceptînd aceste date: 457 î. Hr. şi 27 d. Hr. ,
Gleason Archer declară că aceasta a fost „cea mai remarcabilă exactitate în
îndeplinirea unei astfel de profeţii străvechi. Numai Dumnezeu putea profetiza
despre venirea Fiului Său cu o precizie atît de uimitoare; acest fapt depăşeşte
orice explicaţie raţionalistă”. 5
La botezul Său în Iordan, Isus a fost uns de către Duhul Sfînt şi a primit
recunoaşterea lui Dumnezeu că este „Mesia” (în ebraică) sau „Hristos” (în greacă),
ambele însemnînd „Cel Uns” (Luca 3, 21. 22; Fapte 10, 38; Ioan 1, 41). Cînd Isus a
spus „s-a împlinit vremea” (Marcu 1, 15), El S-a referit la împlinirea acestui timp
profetic.
În mijlocul celei de a şaptezecea săptămîni, în primăvara anului 31, exact la
trei ani şi jumătate după botezul Domnului Hristos, Mesia avea să pună capăt
sistemului jertfelor, dîndu-Şi viaţa. În clipa morţii Sale, perdeaua dinăuntrul
templului, în mod miraculos, „s-a rupt în două, de sus pînă jos” (Mat. 27, 51),
indicînd abolirea de către cer a tuturor serviciilor de la templu.
Toate darurile şi sacrificiile au arătat înainte către jertfa atotcuprinzătoare a
lui Mesia. Cînd Isus Hristos, adevăratul Miel al lui Dumnezeu, a fost sacrificat pe
Golgota ca preţ de răscumpărare pentru păcatele noastre (1 Petru 1, 19), tipul a
întîlnit antitipul şi ceea ce era umbra lucrurilor viitoare a devenit realitate.
Serviciile de la sanctuarul pămîntesc nu mai erau necesare.
Exact la timpul profetizat, în timpul sărbătorii Paştelui, El a murit. În adevăr,
spune Pavel, „Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit” (1 Cor. 5, 7). Această uimitoare
exactitate a timpului profetic ne dă una dintre cele mai puternice dovezi ale
adevărului istoric fundamental că Isus Hristos este Mîntuitorul de mult profetizat
al lumii.

Domnul Hristos Preotul. Un jurămînt divin stabileşte în mod categoric
preoţia lui Mesia: „Domnul a jurat, şi nu-I va părea rău; ’Tu eşti preot în veac, în
felul lui Melhisedec’„ (Ps. 110, 4). Hristos n-a fost un descendent al lui Aaron.
Asemenea lui Melhisedec, dreptul Său la preoţie venea prin numire divină (Evr.
5, 6. 10; vezi şi cap. 7). Preoţia Sa mijlocitoare are două faze: o fază pămîntească şi
o fază cerească.
1. Preoţia pămîntească a lui Hristos. Rolul preotului la altarul arderii de tot
simboliza lucrarea pămîntească a Domnului Hristos. Isus Hristos era în mod
desăvîrşit calificat pentru slujba de preot. El era în adevăr om şi El a fost „chemat
de Dumnezeu” şi a acţionat în „lucruri aparţinînd lui Dumnezeu”, avînd sarcina
specială de a aduce „daruri şi jertfe pentru păcate” (Evr. 5, 1. 4. 10).
Lucrarea preotului era aceea de a împăca pe închinători cu Dumnezeu prin
sistemul jertfelor, care reprezenta măsurile luate în vederea ispăşirii pentru păcat
(Lev. 1, 4; 4, 29. 31. 35; 5, 10; 16, 6; 17, 11). În felul acesta, jertfa continuă de pe
altarul arderii de tot simboliza posibilitatea continuei ispăşiri.
Aceste sacrificii nu erau suficiente. Ele nu-i puteau face perfecţi pe cei ce le
aduceau, nu le luau păcatele şi nici nu le produceau o conştiinţă curată (Evr. 10,
1-4; 9, 9). Ele erau o simplă umbră a unor lucruri bune ce aveau să vină (Evr. 10,
1; vezi şi 9, 9. 23. 24). Vechiul Testament spune că Mesia Însuşi va lua locul
acestor animale de jertfă (Ps. 40, 6-8; Evr. 10, 5-9). Aceste sacrificii arătau deci spre
suferinţele şi moartea ispăşitoare a Domnului Hristos, Mîntuitorul. El, Mielul lui
Dumnezeu, S-a făcut păcat pentru noi. S-a făcut blestem pentru noi; sîngele Său
ne curăţeşte de orice păcat (2 Cor. 5, 21; Gal. 3, 13; 1 Ioan 1, 7; 1 Cor. 15, 3).
Astfel, în timpul lucrării Sale pămînteşti, Isus Hristos a fost atît preot, cît şi
jertfă. Moartea Sa pe cruce a fost o parte a lucrării Sale preoţeşti. După sacrificiul
Său la Golgota, mijlocirea Sa preoţească a avut ca sediu Sanctuarul ceresc.

2. Preoţia cerească a lui Hristos. Lucrarea preoţiei lui Isus a început pe
pămînt şi El o desăvîrşeşte în ceruri. Umilinţa Sa de pe pămînt, ca rob al lui
Dumnezeu, care a îndurat suferinţa, Îl califică să fie Marele nostru Preot în ceruri
(Evr. 2, 17-18; 4, 15; 5, 2). Profeţia descoperă faptul că Mesia avea să fie preot pe
tronul lui Dumnezeu (Zah. 6, 13). După învierea Sa, Hristos Cel umilit a fost
înălţat. Acum, Marele nostru Preot st㠄la dreapta scaunului de domnie al
măririi, în ceruri”, slujind în Sanctuarul ceresc (Evr. 8, 1-2; 1, 3; 9, 24).
Domnul Hristos Şi-a început lucrarea Sa de mijlocire imediat după înălţarea
Sa. Norul de tămîie ce se ridica în locul sfînt din Templu simbolizează meritele
Domnului Hristos, rugăciunile şi neprihănirea Lui, care fac ca rugăciunile şi
închinarea noastră să fie primite înaintea lui Dumnezeu. Tămîia putea fi oferită
numai pe jarul luat de pe altarul arderii de tot, ceea ce dă pe faţă o intimă
legătură între mijlocire şi jertfa ispăşitoare de pe altar. În acest fel, lucrarea de
mijlocire a Domnului Hristos este bazată pe meritele completei Sale jertfe
ispăşitoare.
Mijlocirea Domnului Hristos aduce încurajare pentru poporul Său: El este în
stare „să mîntuiască în chip desăvîrşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El,
pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evr. 7, 25). Pentru că
Domnul Hristos mijloceşte pentru poporul Său, toate acuzaţiile lui Satana şi-au
pierdut temeiul lor legal (1 Ioan 2, 1; Zah. 3, 1). Apostolul Pavel întreabă în mod
retoric: „Cine-i va osîndi?” Apoi, el oferă asigurarea că Hristos personal se află la
dreapta lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi (Rom. 8, 34). Afirmînd rolul Său de
Mijlocitor, Domnul Hristos spune: „Adevărat, adevărat, vă spun că, orice veţi
cere dela Tatăl, în Numele Meu, vă va da” (Ioan 16, 23).

întreaga omenire este în prezent cuprinsă în marea luptă dintre
Hristos şi Satana, cu privire la caracterul lui Dumnezeu, legea Sa şi
suveranitatea Sa asupra Universului. Acest conflict a început în cer,
atunci cînd o fiinţă creată şi înzestrată cu libertatea de a alege, prin
înălţarea de sine, a devenit Satana, vrăjmaşul lui Dumnezeu, care a dus
la revolta unei părţi a îngerilor. El a introdus spiritul de rebeliune în
lumea aceasta atunci cînd a dus în păcat pe Adam şi pe Eva. Acest păcat
al omului a avut ca rezultat deformarea chipului lui Dumnezeu în
omenire, dezordine în lumea creată şi, în cele din urmă, nimicirea ei în
timpul potopului. Privită de întreaga creaţiune, această lume a devenit
arena conflictului universal, din care în cele din urmă Dumnezeul
iubirii va fi îndreptăţit. Pentru a ajuta pe poporul Său în această luptă,
Domnul Hristos trimite pe Duhul Sfînt şi pe îngerii Săi credincioşi să-l
călăuzească, să-l ocrotească şi să-l susţină pe calea mîntuirii.

în viaţa Domnului Hristos, de desăvîrşită ascultare de voinţa
lui Dumnezeu, în suferinţele Sale, în moartea şi învierea Sa, Dumnezeu
a prevăzut singurul mijloc de ispăşire pentru păcatul neamului
omenesc, astfel ca aceia care prin credinţă primesc această ispăşire să
poată avea viaţa veşnică şi întreaga creaţiune să poată înţelege mai bine
sfînta şi infinita iubire a Creatorului. Această ispăşire desăvîrşită apără
neprihănirea Legii lui Dumnezeu şi bunătatea caracterului Său, căci
condamnă păcatul nostru şi, în acelaşi timp, ea aduce împăcare şi
regenerare, asigură iertarea noastră. Moartea Domnului Hristos este
înlocuitoare şi expiatoare. Învierea Domnului Isus Hristos proclamă
triumful lui Dumnezeu asupra forţelor răului şi, acelora care acceptă
ispăşirea, le asigură biruinţa finală asupra păcatului şi a morţii. Ea
declară domnia Domnului Isus Hristos, înaintea căruia fiecare genunchi
din ceruri şi de pe pămînt se va pleca.

în infinita Sa iubire şi milă, Dumnezeu a făcut pe Hristos, care
n-a cunoscut păcat, să fie păcat pentru noi, pentru ca în El noi să putem
fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu. Conduşi de Duhul Sfînt, ne dăm
seama de nevoia noastră, recunoaştem păcătoşenia noastră, ne pocăim de
nelegiuirea noastră şi manifestăm credinţa în Isus, ca Domn şi Hristos,
ca Înlocuitor şi Exemplu. Această credinţă, prin care primim mîntuirea,
vine prin puterea divină a Cuvîntului şi este darul harului lui
Dumnezeu. Prin Hristos, noi sîntem îndreptăţiţi, înfiaţi ca fii şi fiice ale
lui Dumnezeu şi eliberaţi de sub stăpînirea păcatului. Prin Duhul,
sîntem născuţi din nou şi sfinţiţi. Duhul reînnoieşte mintea noastră,
scrie legea iubirii lui Dumnezeu în inimile noastre şi ni se dă puterea de
a trăi o viaţă sfîntă. Rămînînd în El, devenim părtaşi de natură divină şi
avem asigurarea mîntuirii, acum şi în ziua judecăţii.

există un Sanctuar în ceruri, adevăratul tabernacol, ridicat nu
de un om, ci de Domnul. În el, Domnul Hristos slujeşte în favoarea
noastră, punînd la dispoziţia credincioşilor binefacerile jertfei Sale
ispăşitoare, aduse o dată pentru totdeauna pe cruce. El a inaugurat
activitatea Sa ca Marele nostru Preot şi a început lucrarea Sa de
mijlocire la data înălţării Sale. În 1844, la sfîrşitul perioadei profetice de
2300 zile, El a intrat în cea de-a doua şi ultima fază a slujirii Sale
ispăşitoare. Ea este o lucrare a judecăţii de cercetare, care este o parte a
eliminării definitive a tuturor păcatelor, simbolizată de către curăţirea
sanctuarului ebraic din vechime în Ziua de ispăşire. În acel serviciu
simbolic, sanctuarul era curăţit cu sîngele animalelor jertfite, dar
lucrurile cereşti sînt curăţite cu sacrificiul desăvîrşit al sîngelui lui Isus
Hristos. Judecata de cercetare descoperă fiinţelor cereşti care din cei
morţi dorm în Hristos şi astfel, în El, sînt socotiţi vrednici de a avea
parte de prima înviere. Ea arată, de asemenea, care dintre cei vii sînt în
Hristos, păzind poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus Hristos, şi
în El, deci, sînt gata pentru înălţarea în Împărăţia Sa cea veşnică.
Această judecată apără dreptatea lui Dumnezeu în salvarea acelora care
cred în Isus. Ea declară că aceia care au rămas credincioşi lui Dumnezeu
vor primi Împărăţia. Terminarea acestei lucrări a Domnului Hristos va
marca încheierea timpului de probă al omenirii înaintea celei de a doua
veniri a Domnului Hristos.